Colectivizarea în Raionul Odorhei,

Regiunea Autonomă Maghiară

 

Cadru administrativ-geografic

Raionul Odorhei în perioada 195o- sept.1952, a aparţinut de Regiunea Stalin, între sept.1952- ianuarie 1960 de Regiunea Autonomă Maghiară, iar după reorganizarea administrativ-teritorială  din 1960 de Regiunea Mureş - Autonomă Maghiară. În anii cincizeci în raionul Odorhei erau incluse un oraş şi 28 de comune cuprinzând în totalitate 89 de sate. În anul 1956 numărul locuitorilor în raion a fost 81 668 persoane, din care cca. 14 500 în oraş (la reşedinţa raionului şi în localităţile suburbane asimilate). Populaţia pe naţionaliăţi: 80 130 maghiari, 10 108 români, 237 ţigani, şi în număr mai mic germani, evrei.[1] Până în decembrie 1950 forma de organizare administrativă a fost ceea interbelică: judeţele şi plase.

Structura economică al oraşului Odorheiu Secuiesc era determinată de industria mică. Din atelierele micilor meşteşugari (tâmplari, croitori) au fost dezvoltate în anii şaizeci fabrici şi uzine. Oraşul, în timpul colectivizării, a fost mai degrabă centrul administrativ, comercial, cultural al depresiunii Odorhei, decât economic.

Comunele erau unităţi administrativ teritoriale formate din sate de diferite mărimi şi caractere privind formele şi natura resurselor economice, posibilităţile de a realiza venituri (dacă avem în vedere că aşezările se situează între cotele de 400-900 m). Numărul total al gospodăriilor ţărăneşti individuale în raion a fost 17 687. În privinţa structurii proprietăţii, marea majoritate a gospodăriilor poseda terenuri agricole (arabil, fâneţe, livezi) sub 10 hectare. În câteva localităţi (Vârghiş, Filiaşi, Beteşti) în posesia urmaşilor baronilor din secolele precedente erau moşii de 100-200 hectare, expropriate în mare parte în 1945. În afară de agricultură, în câteva comune, mai ales în zonele muntoase, pe baza resurselor naturale, s-au dezvoltat meşteşuguri specifice: arderea varului, exploatarea sării, exploatarea şi prelucrarea lemnului.

Structura socială, diferenţele de statuturi sociale între familii în ajunul colectivizării era bazate pe proprietatea de pământ. În ierarhia locală, crescătorii de animale cu pământ puţin (de exemplu oierii) se situau în sfera inferioară. Compoziţia socio-demografică şi religioasă a societăţilor locale locală era complexă: comunele din zona platoului vulcanic Harghita ( Vlăhiţa, Căpâlniţa, Zetea, Satu Mare, Brădeşti, Lueta, Lupeni sunt de religile romano-catolică, cele din zonele depresionare, de  a lungul văii Târnavei Mare, Homoroadelor, Vârghişului în majoritate de religie reformată şi unitariană, dar sunt şi cazuri cănd religia catolică şi una protestantă sunt prezente chiar în interiorul comunelor mai mari (Mereşti, Mărtiniş, Sânpaul, Crăciunel).

Colectivizarea

 Metode de organizare  

Colectivizarea s-a declanşat în anii 1949-1950 în cadrul vechilor structuri administrative: în judeţele, plăşile, oraşe şi comune. Din mai 1949 în fruntea acestor unităţi administrativ-teritoriale se aflau comitetele provizorii, membrii acestor comisii fiind aleşi din rândul comuniştilor sau simpatizanţilor lor. În timpul declanşării colectivizării, structurile organizatorice al Partidului Muncitoresc Român în teritoriu erau slab reprezentate, atât ca efectiv cât şi statutul/prestigiu social. În Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, la prima conferinţă de partid (ianuarie 1953), 2,9% din populaţie era membru de partid. Din cele 428 comune în 77 aşezări rurale nu exista organizaţie PRM[2]. Principala organizaţie politică a maghiarilor din România - Uniuniea Populară a Maghiarilor, fondată în toamna anului 1944, la sfârşitul anilor patruzeci fiind atacat de lideri comunişti de etnie maghiară[3], a ajuns sub influenţa PMR. Organizaţia, la începutul colectivizării, era tocmai pe calea discreditării, părăsită de masele maghiare. De la începutul anilor cincizeci şi în organizaţiile locale UPM s-a dus o propagandă intensă în sprijinul colectivizării[4].

Citând un fost prim secretar cu problemele tineretului:"în fiecare sat trebuia organizată prima dată organizaţia de bază, când a fost deja organizat trebuia menţinută. Ca prim secretar totdeauna am fost pe teren, mi-a plăcut să ştiu ce se întâmplă."[5]

Este cunoscută prudenţa cu care conducerea de partid a abordat problema colectivizării în primul an după rezoluţia din martie 1949. În această perioadă a fost respectată clauza iniţiativei proprie: ţăranii intrau în gospodării colective din proprie iniţiativă. Din primăvara anului 1950  a fost revizută această clauză şi s-a trecut la politca de intensificare a colectivizării. Comitetele Judeţene de partid pe perioada 1 mai-1 iulie au fost însărcinate cu dreptul de a propune organizarea gospodăriilor colective.[6] Conform instrucţiunilor Comitetul Judeţean a înaintat la Secţia Agrară a C.C o sinteză privind condiţiile favorabile pentru colectivizare în localităţile propuse, iar delegaţii Secţiei au analizat la faţa locului situaţia de pe teren şi au aprobat, s-au au respins, constituirea gospodăriilor colective. Mai târziu, cu dreptul de aprobare a organizării gospodăriilor colective, au fost însărcinate comitetele regionale de partid.

După o metodă folosită încă din 1951 în Regiunea Stalin, parcursul etapelor organizatorice în procesul colectivizării într-o anumită localitate a fost următoarul: biroul de partid raional a convocat conducerea sfatului popular raional, organizaţiile de bază, miliţia, învăţământul şi au analizat posibilitatea organizării gospodăriilor colective pe localităţi. În satele considerate cu condiţii favorabile colectivizării, biroul de partid a trimis activişti pentru a cunoaşte situaţia din teren. Activiştii la următoarea şedinţă a sfatului popular raional, şi-au expus experienţele de pe teren, după care s-a stabilit care sunt localităţile cu condiţiile cele mai favorabile colectivizării. În aceste localităţi au fost trimişi din nou activişti şi la o şedinţă cu organizaţia de bază din localitate s-a stabilit cu ce metode se pot atrage ţăranii mijlocaşi cu  reputaţie în comitetul de iniţiativă şi lămuriţi să semneze  cererea de înscriere în gospodării colective.[7]

Acest parcurs al evenimentelor a fost una ideală, hotărât de biroului politic regional. După amintirile unui fost activist, munca organizatorică foarte rar a decurs conform acestei hotărâri, mai degrabă a fost adaptată la problemele întâlnite în teren. "...În timpul agitaţiei luam  personalul de la sfatul popular raional, cine n-a avut program de lucru sever. Secretarul cu probleme agricole, cel de la cadre, specialişti, toţi au venit să dăm răspunsuri la problemele oamenilor. Foarte rar ne-am dus la casa ţăranilor, numai când n-am avut încotro. Că omul la casa lui a vorbit cu noi cum a vrut, fără nici un respect. I-am chemat la birou la sfat sau în şcoli, în săli de clase în satele unde n-a fost sfat popular şi acolo noi am fost mai sus, noi am dat comanda. I-am ţinut în săli de clase, le-am ţinut ore întregi cu expuneri politice plictisitoare, cu prelucrări din broşuri... Secretarii de partid din uzine, cei de la cadre, toţi erau la dispoziţia noastră, i-am luat câţi am vrut în grupuri de agitaţie la sate, aveau lecţia învâţată".[8]

De la începutul anilor cincizeci, în structurile de partid regionale şi raionale lucrau activişti pregătiţi la cursurile organizate de Biroul Politic Regional. Aceşti oameni erau bine plătiţi: "Am fost activist plătit din cincizeci şi unu, aveam salar bun, ţin minte că după reforma monetară din cincizeci şi doi aveam salar de nouă sute cincizeci de lei. Dacă mergeam pe teren, diurna era douzeci şi cinci lei, din asta mâncam bine şi salariul rămânea..."

Privind motivaţiile aderării la noua ideologie în opinia interviaviatului: "unii au intrat în activitate din convingere, alţii din interese personale, să-şi menţine existenţa. De pildă, cantorul de la biserica mare învâţa tineretul cântece revoluţionare".[9]

În munca de lămurire pentru colectivizarea satelor erau anumite prioriăţi privind păturile şi grupurile societăţii: "Ne-am ocupat foarte mult cu tineretul, în sensul ca să-şi lămurească părinţii. Lumea veche trebuia defăimată, cea nouă lăudată, tânărul e receptiv, e fără trecut, fără istorie, i-am umplut capul, dar  cu puţin succes.  Am fost peste tot în raion."[10]

Munca de lămurire câteodată trebuia dusă chiar în sânul familiei: "Tatăl meu trebuia lămurit de zece ori, avea doi fii activişti, şi tot n-a vrut să intre... Ne-am dus cu fratele meu acasă, am luat un chil de vin şi am început cu lămurire."[11]

Primele gospodării colective, la propunerea Comitetului Judeţean Odorhei au fost inaugurate la 4 iunie 1950 în comunele Vîrghiş (Vargyas), Mugeni (Bögöz)) şi Cristuru Secuiesc (Székelykeresztúr). Numai o parte din localnici a intrat în GAC-uri, de exemplu la Cristuru Secuiesc, din cei 4100 de locuitori numai 43 de familii, cu 133 ha pământ au intrat în GAC "Brazda Nouă", la Mugeni  în GAC "Lupta de pace," numai 61 de familii cu 166 ha pământ, din cei 1200 locuitori.[12]

Există câteva explicaţii, de ce tocmai în aceste localităţi s-au organizat primele GAC-uri. În primul rând, indicaţiile sugerate de conducerea de partid ca să se organizeze gospodării model în localităţi cu condiţii favorabile, cu potenţial economic favorabil. La Vîrghiş a fost expropriată moşia, castelul baronului Daniel, familia fiind evacuată. La Cristuru Secuiesc erau mai multe gospodării de chiaburi expropriate, localitatea fiind în zona cea mai fertilă din raion, era o pătură numeroasă de ţărani înstăriţi, iar la Mugeni, în perioada interbelică, mulţi gospodari au ajuns la cel mai înalt nivel din zonă în prelucrarea şi comercializarea laptelui, realizând venituri importante (de ex. transportau unt în oraşe mari chiar şi la Bucureşti). 

În timp de câteva săptămâni, se pare, ca imediată consecinţă a intensificării politicii de colectivizare din ţară (din mijlocul lunii iunie, comanda politici agrare fiind preluată de Alexandru Moghioroş) a avut efecte şi în raion: de la mijlocul lunii iunie  (până la prima jumătate a lunii iulie) au mai fost inaugurate încă  şase gospodării colective tot în zona sud- vestică a raionului: la Filiaşi (Fiatfalva) în gospodăriile fraţilor Fazekas (chiaburi expropriaţi şi evacuaţi din localitate)[13], la Porumbeni Mari  (Nagygalambfalva)  gospodăria "Steagul Roşu" cu 32 de membri (din 1470 locuitori), 104 ha teren, Şoimoşul Mic (Kissolymos) gospodăria Viaţa Nouă, 67 membri (din 1100 locuitori) cu 393 ha pământ, Rugăneşti (Rugonfalva)  gospodăria Steaua Roşie, 50 de membri (din 800 de locuitori) 167 ha teren, Mujna (Muzsna) gospodăria "Înainte", 38 membri (910 locuitori) 140 ha teren, Turdeni (Tordatfalva)  gospodăria "Drumul Socialismului". Din datele demografice reiese clar că în gospodării colective a intrat numai o parte din localnici[14].  

 Se poate observa că organizarea inaugurării mai multor gospodării - foarte probabil cu scopuri propagandistice - a fost concentrată pentru aceiaşi zi. Pe 4 iunie s-au inaugurat trei gospodării colective, pe 9 iulie încă patru gospodării.  Această strategie în alegerera momentului inaugurărilor a fost practicată şi în faza finală a colectivizării.

În vara anului 1950 s-au mai inaugurat 2 gospodării colective (Turdeni, Avrăneşti). În anul 1950 în total s-au organizat 9 GAC-uri în raionul Odorhei, număr foarte redus faţă de insistenţele Comitetului Judeţean, care, în iunie planificase înfiinţarea a 24 de gospodării colective în judeţ[15]

 În a doua jumătate a anului 1950 s-a trecut la intensificarea colectivizării la nivelul ţării. Schimbarea politicii agrare a însemnat folosirea metodelor de constrângere şi a fost urmată de o rezistenţă în masă la colectivizare. În toamna şi iarna 1950-1951 a fost încetinită colectivizarea, conducerea de partid fiind ocupată cu remedierea greşelilor comise în perioada precedentă şi cu consolidarea gosposdăriilor recent organizate. În toamna anului 1950 şi în raionul Odorhei propaganda pentru colectivizare a avut o perioadă mai liniştită: s-au desfăşurat pregătirile pentru primele alegeri a deputaţilor sfaturilor populare şi reorganizarea teritorial-administrativă după modelul sovietic (înfinţarea regiunilor şi raioanelor).

În cursul anului 1951, în raionul Odorhei nu s-au organizat gospodării colective.

Colectivizarea, sincron cu procesul colectivizării pe ţară, s-a reluat în primăvara anului 1952. Până în prima jumătate a anului 1953 s-au organizat în total 20 de gospodării colective în raion, urmărindu-se tactica iniţială a partidului, în fiecare microregiune s-au organizat câte una-două gospodării în comunele mai înstărite: pe valea Homoroadelor la Sânpaul (Szentpál), Rareş (Recsenyéd) şi Daia (Dálya), în zona Baraoltului la Tălişoara (Olasztelek) şi Brăduţi (Bardoc),  în zona Cristur la Avrămeşti (Szentábrahám) şi Medişor (Medesér). În organizarea noilor gospodării colective, merite deosebite au avut comitetele executive ale sfaturilor populare locale, în fruntea cărora, din iulie 1952, se aflau noi conducători: preşedinţii şi secretarii locali (aleşi în decembrie 1950) au fost schimbaţi cu cadre străine, din rândul clasei muncitoare. Acţiunea s-a desfăşurat în întreaga ţară: 8 000 de mncitori industriali "cu o conştinţă de clasă ridicată" au fost trimişi ca preşedinţi şi secretari ai Consiliilor Populare comunale.[16]

 "Nu am fost anunţaţi, odată a sosit o maşină cu noul preşedinte şi secretar, nu a fost nici a şedinţă, numai ne-au dus la cunoştinţă că pe baza hotărârii de partid, de azi în colo, este altul preşedintele... peste tot în raion au fost schimbaţi conducătorii locali, nu-mi amintesc să fi rămas vreunul. Partidul era nemulţumit cu conducătorii locali, a vrut să încerce cadrele de origine muncitorescă, dacă ei execută mai bine instrucţiunile şi hotăririle. Cei schimbaţi nu erau criticaţi sau sancţionaţi, s-a întîmplat pe baza hotăririi de partid."[17]

În următorii ani, ritmul organizării gospodăriilor colective în raion a fost şi mai lent: două colective s-au mai înfiinţat pînă în martie 1955, iar de atunci pînă la începutul anului 1959, nici una.

În gospodăriile colective înfinţate la începutul anilor cincizeci au apărut nemulţumiri, tensiuni. În multe gospodării, membrii nu s-au dus la lucru, alţii au părăsit satul. Nemulţumirile, în formele cele mai violente s-au manifestat la Porumbeni Mari şi la Tălişoara: "În cincizeci şi trei- cincizeci şi patru, la Porumbeni Mari s-au răsculat ţăranii, ne-am dus cu un camion de oameni ca să-i lămurim. Securiteta a venit îmbrăcat în civil, a avut o grămadă de turnători.. După Porumbeni la Tălişoara a fost o rebeliune. Copii au fost trimişi acasă de la şcoli, de la facultate. În raionul Ciuc a fost cel mai greu, am fost delegaţi şi acolo când am terminat aici cu propaganda, nu înghiţeau nicicum comunismul. Cei din raionul Gheorgheni erau mai ascultători."[18]

 La Mugeni, un grup de membri din gospodăria colectivă fiind nemulţumiţi de veniturile obţinute, au întocmit o petiţie către raion în care cereau dreptul la pensie pentru colectivişti. Petiţionari au fost exluşi din gospodărie, unii dintre ei au fost întemniţaţi, familiile lor au primit loturi de pământ de categorii inferioare, departe de sat, în hotarul satelor vecine.[19]

În 1956, la o nouă reorganizare teritorială, o parte din raionul Odorhei a fost trecut la raionul Cristur, fiind incluse în noul raion şi 7 localităţi colectivizate, astfel că până în primăvara anului 1959, în raionul Odorhei, au funcţionat numai 13 gospodării colective.

 Între timp, din anul 1953 şi în raionul Odorhei s-a trecut la organizarea întovărăşirilor de tip TOZ,  forme "inferioare de cooperare care se bazează pe libera asociere în muncă a ţăranilor muncitori."[20] În această formă de organizare a producţiei, dreptul de proprietate asupra pământului, uneltelor şi animalelor a fost păstrată pentru ţărani.

Ritmul de organizare a întovărăşirilor, faţă de gospodăriile colective, a fost mult mai rapid, din motivele sus precizate. Începînd din anul 1953, au fost organizate întovărăşiri în raion. O parte din întovărăşiri au funcţionat formal.

Unităţi socialiste în Raionul Odorhei în perioada 1950-1960.                                   Tabel nr.1.

Anul	GAS	SMT	GAC	TOZ	Asociaţii simple	Stâne coperativizate
1950	1	1	6	-	-	-
1951	1	1	6	-	-	-
1952	1	1	11	-	-	-
1953	1	1	11	8	6	12
1954	1	1	11	9	14	8
1955	1	1	12	13	32	16
1956	1	1	12	21	28	9
1957	1	1	13	40	--	--
1958	1	1	13	76	--	5
1959	1	1	19	73	--	2
1960	1	1	22	70	-	2

Direcţia regională de statistică - Caietul statistic al Raionului Odorhei 1967. 39. Arhiva Jud. Harghita.

În ciuda faptului că în anul 1950 Comitetul de Partid Raional a planificat înfiinţarea a 24 de gospodării colective, acest plan nu a reuşit: până în anul 1960, numai circa 25% din sate erau colectivizate. Propaganda s-a grăbit cu declararea raioanelor cooperativizate din regiune. Raionul Odorhei a fost declarat în ziarul cotidian regional Vörös Zászló (Steagul Roşu) la 16 aprilie 1959, ca al treilea raion cooperativizat, cu toate că în primăvara anului numai 13 gospodării colective erau în raion. Începând din anul 1959, întovărăşirile, treptat au fost transformate în gospodării colective.

După congresul al III-lea al PMR (iunie 1960) s-a accelerat ritmul de colectivizare în raion: până în decembrie 1961 au fost inaugurate 29 de gospodării colective.

După datele finale, colectivizarea în raion s-a încheiat la 25 februarie 1962: 15 344 familii au intrat cu 61 900 ha pământ, animale  şi unelte agricole.[21] În zona muntoasă au rămas căteva comune necolectivizate (Satu Mare, Căpâlniţa, Vlăhiţa).

Etapele de colectivizare a fost asemănătoare şi la nivelul Regiunii Autonome Maghiare.

Unităţi socialiste la nivelul Regiunii Autonome Maghiare                          Tabel nr 2.

Unităţi	1950	1955	1956	1957	1958	1959
SMT	4	7	8	8	8	8
GAS	6	6	7	7	13	14
GAC	81	125	125	128	132	142
Asociaţii simple	-	-	-	2	2	1
TOZ	-	135	199	301	515	623

  Sursă : Anuarul Statistic al Regiunii Aut. Magh. 1960. 71.

Ritmul colectivizării în raion este reflectat şi de schimbarea formelor de proprietate a terenurile agricole.

anul	1948	1952	1956	1958	1960
Total teren agricol (ha)	101 182	102 565	106 078	104 185	105 425
In proprietatea G.A.C. (1950)  (ha)	462	6 973	8 428	1 073	13 625
Proprietatea TOZ-urilor (ha)  (1953)		568	1 348	1 826	36 223
Gospodării individuale (ha)	107 200	95 024	96 292	101 286	55 577

Manipularea diferenţelor de clasă prin definirea chiaburilor

 După o evidenţă din anul 1950 în raion au fost 468 gospodării de chiaburi, o altă listă pentru anul 1952 semnalează 683 gospodării, număr ce înseamnă 3,86%, mai mult decât a fost atunci media estimată pe ţară (2,5%).[22] În problema definirii chiaburilor şi în deschiaburiri au fost implicate în raion trei foruri instituţionale: comisiile locale, raionale şi regionale. Componenţa comisiilor a fost stabilită pe baza directivelor PMR. Conform hotăririi Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Stalin din 27 martie 1951 - "cu aprobarea Comitetului Regional P.M.R. se vor forma următoarele Comisiuni:

a)      Comisia regională compusă din un tov. de la Regionala P-M-R-, care este în acelaşi timp şi conducătorul acesteia, tov. instructor regional Pop Iosif şi şeful Secţiunii Agricole de la Regiune.

b)      Comisiunile Raionale compuse din: un tov. de la Raion P.M.R. care este în acelaşi timp, şi conducătorul acestora, un delegat  al Comitetului Executiv al Sfatului Popular raional şi şeful Secţiunii Agricole de la Raion.

c)      Comisiunile Comunale compuse din: secretarul organizaţiei de bază, din comuna respectivă şi Comitetul Executiv al Sfatului Popular Comunal."[23]

Listele de chiaburi au fost întocmite la propunerea comisiunilor locale şi trimise la Comitetul Executiv al Sfatului Popular raional după care erau verificate şi aprobate de Comitetul Executiv al Sfatului Popular Regional, rezultatele fiind retrimise la raion. Comisiile locale şi raionale au fost frecvent criticate de Comitetul Executiv regional, că comit o serie de greşeli la întocmirea listelor cu chiaburi. Explicaţia acestor "greşeli" găsim în doi factori permanent prezente în problema chiaburilor: în primul rând nu exista niciodată nici un criteriu precis pentru a defini un chiabur,[24] chiar dacă au fost încercări de definirea indiciilor. În al doilea rând, în spatele criticilor mascate era vorba mereu de schimbări de direcţii la vârfurile puterii în politica agrară. De exemplu, mustrarea la adresa sfaturilor populare raionale şi comunale din partea Sfatului Popular Regional din vara anului 1953 anunţa o perioadă mai liniştită, slăbirea măsurilor coercitive în anii următori. "mulţi tov. activişti ai Sfaturilor populare Raionale şi comunale au comis o serie de greşeli  în ceia ce priveşte înscrierea pe listele de chiaburi în unele cazuri, ţărani muncitori şi mijlocaşi, împingându-i astfel cetăţeni cinstiţi în rândul duşmanilor. Partidul şi guvernul nostru şi întreaga clasă muncitoare, nu are nevoie de a declara duşmani ai regimului nostru cetăţeni cinstiţi. Cu toate avertismentele prin care li s-a atras atenţia tov. responsabili cu această problemă, totuşi comisiile formate la comune şi la raioane nu au dat importanţa cuvenită acestei probleme. Comisiile raionale verifică în cele mai multe cazuri superficial această problemă prin care aduc prejudicii multor ţărani mijlocaşi cinstiţi, şi în unele cazuri, ţăranilor săraci chiar, şi prin acest fapt compromite regimul nostru de democraţie populară. La toate insistenţele comisiei regionale pentru verificarea chiaburilor, tovarăşii de la raioane nu răspund la timp".[25]

Confuzia în definirea chiaburilor, precum şi schimbările în  politica agrară, au dus la mai multe campanii de întocmiri de liste cu chiaburi şi verificări de chiaburi. Listele niciodată nu erau complete.

Statutul chiaburului în societatea locală.

Propunerile pentru a categoriza o gospodărie sau o persoană drept chiabur au fost iniţiate de localnici (de obicei membrii organizaţiei de bază sau persoane din aparatul administrativ). Etichetat cu atributivul "chiabur", această poziţie în societatea locală a invocat două tipuri de relaţii marcant diferite. Măsurile coercitive, "politica de îngrădire şi de izolare" aplicate chiaburilor au generat simpatie, şi au dus la acţiuni de solidarizare: în foarte multe cazuri vecinii şi rudele au dat ajutor familiilor de chiaburi la predarea cotelor, la executarea planurilor de însămânţare, sau la ascunderea produselor agricole pentru a asigura hrana famililor.

"M-au dus la sfat, m-au băgat în pivniţă. Am fost obligat că în două zile să însămânţăm şase hectare de grâu, numai familia noastră. Treizeci şi doă pluguri au venit din sat să ne ajute, au adus şi sămânţa. A doua zi seara când a venit preşedintele în control era făcut, aşa am scăpat".[26]

"Aveam cotă la cartofi o tonă de predat, dar nu s-a făcut decât o jumătate de tonă. Tata a fost chemat la sfat şi preşedintele urla la el că dacă nu predă cota, nu mai vede lumina zilei, va fi deportat. Nu ştiu cine a fost acolo, cine a auzit, dar oamenii din sat au strâns cantitatea de cartofi ce lipsea şi cei care aveau cai au transportat la Odorhei pe gratis şi au predat".[27]

Solidarizarea cu chiaburi s-a manifestat nu numai în acţiuni de caracter economic, dar şi în sfera comportamentelor: de exemplu la Sânpaul, când fiii de chiaburi au fost daţi afară la sărbători din căminul cultural, majoritatea tinerilor a părăsit sala.

 Un alt tip de comportament era al grupurilor locale loiale obiectivelor puterii, a celor care au crezut în egalitarismul susţinut de ideologia comunistă. Oameni loiali puterii, ajunşi în funcţii administrative sau în organizaţii de partid, s-au manifestat ostil faţă de chiaburi, au ajutat organele de stat în demascarea "uneltirilor" chiaburilor, sau au urmărit aceste demersuri cu simpatie: "Referitor la predarea, respectiv preluarea averilor chiaburilor arătaţi mai sus, raportăm că în realitate aceştia au fost goniţi de populaţie şi le-au confiscat averile, casele acestora, în prezent, în majoritatea cazurilor sunt sediile gospodăriilor agricole colective. Odorheiu la 21 Mai 1952."[28] Însă există şi surse care atestă că cei din comisiile locale nu totdeauna s-au ataşat necondiţionat de obiectivele partidului, sau cel puţin s-au abţinut de a se manifesta în scris în defavoarea consătenilor. În comuna Ocland, de exemplu membrii comisiei locale nu au întocmit referatele cerute privind situaţia celor propuşi pe lista de chiaburi:

"Către Preşedintele Sfatului Popular Raional.

Vă trimitem referate despre chiaburi propuşi specificând că cei care au fost în comisie nici unu nu a dat declaraţii, numai propuneri au făcut, dar nu au avut curajul de a se manifesta, din cauza asta am întârziat. 

Ocland 1952 Junie 3o.

Preşedinte                                  Secretar[29] 

Din analiza listelor raionale de chiaburi se constată că cele mai mulţe gospodării de chiaburi, în prima jumătate al anilor cincizeci, au fost în localităţile colectivizate. De exemplu pe o listă din vara anului 1951, în satele şi comunele unde s-au organizat gospodării colective, apar zeci de chiaburi: Avrămeşti 1o, Cristuru Secuiesc 14, Filiaş 15, Medişor 16, Porumbeni Mari 9, Rugăneşti 7. Cu un an mai târziu, odată cu intensificarea represiunilor în vara anului 1952, creşte şi numărul chiaburilor: Filiaş 21, Avrămeşti 21,  Medişor 23, Porumbeni Mari 19, Mugeni 21, Rugăneşti 22, Cristuru Secuiesc 28,  Sânpaul 24, Turdeni 11.

Primele GAC-uri  în comunele Rugăneşti, Filiaş, Avrămeşti, Daia, Sânpaul, Mujna s-au înfinţat în gospodărille chiaburilor evacuaţi în alte localităţi sau chiar deportaţi la Canalul Dunăre. De exemplu de la Sfatul Popular Filiaş s-a raportat la raion despre averea chiaburilor Fazakas Francisc şi Fazakas Carol: "întreaga lor avere  a fost luată şi predată GAC Filiaşi, sediul gospodăriei  instalându-se în casele acestora chiar la înfiinţare, în anul 1950" [30]

Numărul total al gospodăriilor ţărăneşti, după recensământul din 1956, a fost 17 687. Cifra este exagerat de mare dacă raportăm la circa 81 600 de locuitori, din care peste 14 000  erau orăşeni. După aceste date rezultă că media persoanelor pe familie ar fi 2,6, cifră foarte mică, având în vedere că în familiile de ţărani scăderea valorilor natalităţii a început numai la sfârşitul anilor cincizeci.[31]

 Explicaţia o găsim în strategia de apărare cunoscută a familiilor ţărăneşti, de a diviza gospodăria pe generaţii pentru a micşora proprietatea de pământ cu scopul reducerii cotelor.

 De pe listele raionale în evidenţa anului 1950 (468 gospodării de chiaburi), în perioada 1951- începutul anului 1952, au fost şterse 116 nume, la cei 352 chiaburi rămaşi au fost trecuţi în cursul anului 1951 încă 5 chiaburi noi.

 În lunile mai-iunie 1952, la nivelul raionului, s-a desfăşurat o acţiune amplă de întocmire a listelor chiaburilor "vechi" şi "noi" (această categorizare în documente apare prima dată în 16 iunie 1950).  Această acţiune din raion este strâns legată de intensificarea campaniei de colectivizare şi de schimbarea politicii faţă de chiaburime, sub directa îndrumare al lui Alexandru Moghioroş, după înlăturarea Anei Pauker din conducerea PMR. Prezentăm mai detailat măsurile luate în problema chiaburilor în cursul anului 1952 şi prima jumătate a anului 1953, pentru a arăta corelaţia între evenimentele din raion şi cele la nivel de ţară.

În vara anului 1952 s-a dezlănţuit o adevărată vânătoare de chiaburi şi o recoltare "la sânge" a cotelor obligatorii către stat.[32] Campania de verificare din Raionul Odorhei, prima dată s-a declanşat în satele colectivizate, cu scopul de a demasca şi exclude chiaburii strecuraţi din gospodăriile colective. Verificările erau făcute de comisii comunale speciale: participa secretarul organizaţiei de bază, preşedintele sfatului popular, membrii din organizaţia de bază. 

 După datele din documente, primele verificări au avut loc în a doua jumătate a lunii mai, în căutarea chiaburilor noi. Până la 1 iulie în localităţile colectivizate Rugăneşti, Mugeni, Cristuru Secuiesc, Porumbeni Mari, Sânpaul, Daia,  Medişor, Turdeni au fost exluşi 65 chiaburi din gospodării.

Pe baza indicaţiilor primite în cursul lunii iunie, comisile comunale în repetate rânduri au întocmit referate cu "propuneri pentru declararea de chiaburi" înaintate la Sfatul Popular Raional şi de aici la regiune:

 7 iunie: 31 "propuneri, împreună cu referatele respective, pentru declararea de chiaburi", [33]

12 iunie:  45 de propuneri anexate "referatele originale  întocmite de comisiunile  comunale",[34]

26 iunie: 33 de referate,

3o iunie: 64 buc. referate întocmite de comisiunea specială,

3o iunie: 78 de propuneri  cu referate întocmite de comisiunea specială raională.

Noile liste de chiaburi au fost aprobate de Comitetul Executiv al Sfatului Popular Regional

În data de 18 iunie 1952, Comitetul Executiv al Sfatul Popular Raional trimite o listă către Secţiunea Financiară a raionului cu 67 nume de chiaburi noi, (17 excluşi din GAC-uri) " pentru a lua la cunoştinţă şi să fie trecuţi  în registrele Dvs. şi să fie rectificat atât la impunere la cotă de predare obligatorie, cât şi la impozitele".[35]

Pe 20 iunie 1952 pe o nouă listă sosită de la Sfatul  Popular Regional la raion apar 63 chiaburi noi, din care 19 excluşi din GAC-uri.

Pe lista care este cea mai completă pentru anul 1952, apar 683 nume de chiaburi, număr ce înseamnă 3,86%, pe raion mai mult cât a fost atunci media estimată pe ţară (2,5%).

Comisiile de verificare au avut sarcina de a caracteriza nu numai situaţia economică şi originea socială a persoanelor propuşi chiaburi, dar şi atitudinea acestora faţă de "regimul de democaţie populară". Acest indiciu a dat curs unui larg subiectivism şi tensiuni în relaţiile interpersonale.

Caracterizarea atitudinii faţă de regim în modul de gândire a membrilor comisiei, în cele mai multe cazuri a coincis cu poziţia celor în cauză faţă de organizarea sau funcţionarea gospodăriilor colective, cu relaţiile faţă de activişti, agitatori, organizatorii locali ai GAC-urilor. În funcţie de aceste relaţii interpersonale, mulţi gospodari au obţinut statutul de chiabur.

Ulterior, la deschiaburiri, s-a constatat  în multe cazuri că oamenii au fost puşi chiaburi "din răzbunare personală".

Familile de chiaburi au încercat permanent să scape de acest statut nefavorabil: au contestat în scris statutul lor, au trimis la diferite foruri contestaţii, cerând deschiaburirea. Mai ales în perioade de încetiniri, înlesniri, când puterea a dat înapoi, când din diferite motive politice, economice a stagnat procesul de colectivizare, ţăranii au asaltat cu contestaţii organele de stat şi de partid. De exemplu în anul 1953 - după ce în preajma alegerilor din toamna precedentă au fost eliberaţi mulţi ţărani din închisori - chiaburi din Regiunea Autonomă Maghiară au înaintat sute de contestaţii la forurile puterii.

În data de 23 martie 1953, la Comitetul de Partid Raional Odorhei, au fost analizate 125 de cereri de deschiaburire, sosite la Sfatul Popular Raional. Aceste cereri iniţial erau trimise la trei foruri: la Comitetul Central al P.M.R. la Sfatul Popular Regional şi la Sfatul Popular Raional. Cele trimise la forurile superioare au fost retrimise la Comitetul Raional de Partid pentru verificare. Este semnificativ că din cei 125 de chiaburi, 70 şi-au căutat dreptatea cu ocolirea Sfatului Popular Raional: 48 de cereri au fost trimise la Sfatul Popular Regional, iar 22 de cereri la Comitetul CC al P.M.R.  Din cei 125 de cereri, 49 au fost rezolvate favorabil, restul fiind respinse.[36]

La 29 ianuarie 1953, la Comitetul de Partid Raional, au fost analizate 13 cereri trimise de chiaburi la Sfatul Popular Regional (1o buc.) şi la C.C. al P.M.R. (3 buc). După verificare, în 9 cazuri cererile au fost respinse, 4 persoane fiind şterse de pe lista de chiaburi.

15 martie: s-au verificat 32 de cereri din care în 9 cazuri au fost şterse petiţionarii de pe listele de chiaburi.

1 aprilie: 24 de cazuri verificate, jumătate aprobate, jumătate respinse.

27 aprilie: 19 cazuri verificate, 6 aprobate, iar în 4 cazuri s-a considerat necesar efectuarea de noi verificări pe teren. 

5 mai 1953: 24 de cereri analizate, din care 7 deschiaburiri fără obiecţii, iar în 4 cazuri s-au decis noi verificări.

 Dacă n-au fost indicii clare privind definirea chiaburilor, nici verificarea situaţiilor nu se putea desfăşura fără lipsuri. La începutul lunii iunie, Comisia Regională privind problema verificării situaţiei chiaburilor constată că "comisiile raionale nu acordă importanţa cuvenită acestei probleme, contestaţiile chiaburilor sunt tratate cu superficialitate.

1.      Constată în primul rând că membrii comisiilor nu participă la şedinţele comisiilor pentru rezolvarea corectă a contestaţiilor în spiritul instrucţiunilor date de delegaţii Comisiei Regionale.

2.      Deciziile comisiilor raionale nu totdeauna se bazează pe realitate, nu sunt documentate, în multe cazuri sunt în contradicţie cu referatele celor care au verificat cazul de pe teren.

Deciziile nu sunt concrete, nu conţin materiale documentare. De exemplu, sunt arătate că chiaburii au folosit braţe de muncă străine, dar nu sunt date numele celor exploataţi, câte zile a ţinut angajaţi pe an, din ce an şi până când a exploatat, şi nu sunt prezentate câţi membri din familie participă la muncă. Sau în alte cazuri sunt arătate în totalitate terenurile, dar nu sunt specificate, cât este arabil, fâneaţă, livadă, improductiv, nu sunt date privind productivitatea terenurilor. Aceste lipsuri impiedică Comisia Regională în derularea în bune condiţiuni a acestor sarcini foarte importante şi este nevoit, să retrimite majoritatea referatelor şi deciziilor.

 Comisiile raionale, la şedinţele de lucru, nu întocmesc procese verbale privind rezolvarea contestaţilor în care să fie reflectate componenţa comisiilor şi modul de rezolvare a contestaţiilor. Vă atragem atenţia ca să terminaţi aceste activităţi în cel mai scurt timp, după instrucţiunile date de delegaţi regionali.

 Vă atragem atenţia că pentru rezolvarea corectă a contestaţiilor tovarăşul preşedinte răspunde personal în faţa Comitetului Executiv Regional.

Târgu Mureş 3 iunie 1953.

Bob Ioan

Preşedintele Comisiei Regionale,

vicepreşedintele Comitetului Executiv Regional"[37] 

La 12 Iunie 1953, cu ocazia şedinţei de lucru a Comisiei Regionale pentru verificarea chiaburilor constituită pe lângă Sfatul Popular al Regiunei Autonome Maghiare: "obiectul şedinţei a fost verificarea contestaţiilor chiaburilor din Raionul Odorheiu.

Comisia Regională verifică şi discută contestaţiile înaintate de chiaburi ... Locuitorii din raionul Odorheiu, mai jos notaţi, sunt şterşi de pe lista chiaburilor conform hotărârii Comisiei Raionale pentru verificarea chiaburilor şi asupra căror hotărâre Comisia Regională a fost de acord" [38]

 Urmează un tabel cu 123 de persoane.

"Locuitorii din Raionul Odorheiu mai jos notaţi au rămas şi pe mai departe chiaburi, conform hotărârii Comisiei Raionale pentru verificarea chiaburilor şi asupra cărora Comisia Regională a fost de acord."[39]

 Urmează un tabel cu 329 de persoane.

"Locuitorii din Raionul Odorheiu, mai jos notaţi, in urma identificărilor de către Comisiunea Raională pentru verificarea chiaburilor a trecut noi chiaburi cu care Comisiunea Regională a fost de acord." [40]

Urmează o listă cu 29 de chiaburi, din care 6 persoane erau dintr-o comună colectivizată (Filia).

 O altă categorie au fost cei care " au fost şterşi de pe lista chiaburilor, dar urmează a fi ţinuţi în evidenţă ca foşti chiaburi /exploatatori/ în baza hotărârii comisiei Raionale pentru verificarea chiaburilor şi asupra cărora Comisia Regională a fost de acord:" urmează o listă cu 16 nume. [41]

O ultimă categorie o reprezentau locuitorii care "urmează a fi reverificaţi întrucât Comisia Regională pentru verificarea chiaburilor nu a fost de acord cu hotărârea Comisiei Raionale.:" În această situaţie erau 11 chiaburi.

 Se poate constata, că în şedinţa  respectivă s-a decis soarta a 508 chiaburi şi au fost deschiaburite 139 familii.

Făcând o sinteză a celor mai frecvente motive aduse de comisiile locale la excluderi din GAC-uri, cităm câteva exemple:

"a fost exclus pe baza atitudinii sale faţă de regimul nostru"

"Atitudinea faţă de organizarea Gospodăriilor Agricole colective, ducând muncă de agitaţie contra înfiinţării acestora. Este sub influenţă clericală."

"A exploatat ţărănimea muncitoare."

"A avut angajaţi agricoli. A fost membru în GAC, dar a fost exclus  din cauză că a fost exploatator".

"A fost membru în GAC de unde a fost exclus pe motivul că are atitudine duşmănoasă faţă de regimul nostru de democraţie poopulară şi în trecut a făcut speculă cu bani."

"Până la anul 1947 a a avut servitori pe care le-a exploatat. Este exclus din GAC pe motivul că a fost exploatator."

 "Este exclus din GAC  pe motivul că în trecut a fost exploatator, are legături cu rudele chiaburi".

"S-a ocupat cu comerţul negru, pentru care motiv a fost eliminat din GAC."

"Numitul a fost membru în GAC, şi în anul 1952 18 mai a fost exclus din GAC că este duşman de clasă."

"Atitudinea este  contra regimul de democraţie. Pământul l-a dat în dijmă."

"Pământul l-a lucrat numai cu slugi şi cu zilieri".

"Pământul l-a lucrat cu calfe şi cu ucenici fiind tâmplar."[42]

Aceste motive sunt răspunsuri stereotipe la indicile de bază la definirea chiaburilor, stabilite de Biroul Organizatoric al P.M.R.din aprilie 1952.

Deschiaburiri în proporţii mai mari ca în anul 1953, în raionul Odorhei, au avut loc mai târziu numai după revoluţia din Ungaria, în iarna şi primăvara anului 1957. La sfârşitul anului 1956 în raion erau în evidenţă 644 chiaburi, până la sfârşitul lunii martie 1957 - după mai multe procese de deschiaburire, numărul lor s-a redus la 203. Tot în această perioadă au fost reprimiţi chiaburii excluşi din gospodările colective organizate la începutul anilor cincizeci.

 Etnicitatea şi autonomia în procesul colectivizării.

 Regiunea Autonomă Maghiară (RAM) s-a infinţat în toamna anului 1952 odată cu aprobarea constituţiei. Pe baza cecetărilor recente (un grup de cercetători studiază istoria RAM[43]) se poate afirma că regiunea a luat fiinţă la sugestia conducerii URSS. În primăvara anului 1952, proiectul de constituţie cu propunerea organizării regiunii au fost analizate şi completate de Stalin şi Molotov. Regiunea a fost concepută ca un mijloc administrativ pentru integrarea maghiarilor în România socialistă, mai ales a Secuimii, care era o masă compactă maghiară, şi unde, în anul 1950 au fost manifestări considerate şoviniste în mai multe localităţi. Conducerea regiunii a fost numită de PMR, au fost delegaţi şi aleşi în aparatul de partid şi de stat oameni de încredere din alte regiuni. 77,3% din populaţia regiunii a fost de etnie maghiară, iar în Biroul Politic, la prima conferinţă din 11 membri, 10 au fost maghiari. La CC al PMR, răspuzător cu RAM era Alexandru Moghioroş. (Este cunoscută poziţia radicală a lui Moghioroş privind colectivizarea şi problema chiaburimii).

În regiune s-au înfiinţat instituţii culturale maghiare (teatru, emisiune radio, revistă literară, facultate). În problemele sociale şi economice, regiunea însă nu a avut o autonomie.

Elita maghiară, din motive compensatorice, a fost un executant fidel al directivelor sosite de la CC al PMR. Atât elita politică, cât şi elita culturală în timpul revoluţiei din Ungaria, a demonstrat ataşamentul faţă de PMR. Elita maghiară din afara regiunii (din Oradea, Cluj) caracteriza reşedinţa regiunii Târgu Mureş, ca o "mică Moscovă".

 Identitatea etnică nu a fost un factor care să influenţeze cursul colectivizării: în raionul Odorhei, activiştii, conducătorii din administraţie, în comunele maghiare erau toţi maghiari, materialul propagandistic era în limba maghiară, la fel limba la şedinţe şi în munca de lămurire "de la om la om".

În unele surse orale şi scrise (de ţărani) este dezvoltată ideea, că principala cauză a revoltei din Ungaria, din 1956, a fost represiunea gravă a ţărănimii, sistemul de colectare insuportabil: "au fost prea mari cotele, de aia a izbucnit revolta în Ungaria" scria un ţăran în jurnalul său în decembrie 1956[44]. Desfinţarea sistemului cotelor obligatorii de la începutul anului 1957, deschiaburirile din această perioadă erau deasemenea interpretate drept măsuri luate de conducerea PMR în teama de evenimente similare celor din Ungaria.

 

Concluzii

 Analizând ritmul colectivizării din raionul Odorhei, putem constata, că perioadele de intensificare şi de relaxare se corelează cu perioadele similare care s-au desfăşurat la nivel de ţară. Când din centru a slăbit presiunea, din diferite motive, au intervenit perioade de stagnare în procesul colectivizării şi la nivelele inferioare a puteri, uneori cu mici decalaje în timp. 

 În prima etapă a colectivizării, majoritatea comunelor şi satelor s-au împotrivit cu succes   metodelor de constrângere şi a rezistat asalturilor de propagandă. În a doua etapă, începând cu anul 1958, la nivel de ţară, în raion numai de la sfârşitul anului 1960, a crescut ritmul de colectivizare.Ţăranii epuizaţi economic şi psihic de efectele metodelor de constrângere, în lupta de mai mult de un deceniu cu statul, au cedat. Cu excepţia cătorva comune montane, în toate localităţile Raionului Odorhei s-au organizat gospodării colective. 

Note